Rezervatia paleontologica Golesti

   

 

                                                     PUTIN DESPRE PIETRELE MELE

 

                           Partea a doua- Rezervatia paleontologica Golesti

       

              Cum pe aceste pagini intra prieteni de-ai mei, oameni pentru care pasiunea pentru pietre a devenit o a doua natura, apoi prima natura si i-a inlocuit cu totul, vreu sa va spun aventurile mele in cautarea Rezervatiei Paleontologice Golesti- Valcea.

              Ca sa nu le repetati...

              Caut acest loc de aproape cinci ani de zile, am rascolit zeci de maluri rupte, dealuri albii de ape. Nimic.

 

             Acum cateva luni am gasit o localizare a rezervatiei pe Google maps. I-am multumit lui Google si am plecat in explorare. Am mers de opt ori la cativa zeci de metri de o rapa si nu am vazut-o. Am platit calauza, am folosit harti militare, Google Earth, am ratacit sute de ore si totul in zadar.

 

             Dar un cautator de pietre nu e un cautator de fluturi. Pe el nu-l sufla vantul. Pietrele in furtuna raman tot pietre, fluturii, doar amintire.

             Furtuna care m-a prins a fost napraznica. Desi sunt un om al muntelui, am ratacit drumul cu ... 42 de km. Niciodata nu m-am ratacit in munte. Am simtit atunci ca pietrele de la Golesti nu ma vor...

            

            Dar nu a fost asa. AM CAUTAT DIN NOU. Sambata de sambata, duminica de duminica pana intr-o zi.

            Cand am gasit rezervatia de iluzii. Greu accesibila, dar nu imposibila. Fara legatura cu explicatia Google maps, altfel decat in descrierea oficiala.

           Zona e spectaculoasa. Bucati mari de rapa se desprind  si se pravalesc la vale unde raman infipte aidoma unor stalagmite. Merita mers si fotografiat sau filmat. Eu nu am avut aparatul la mine pentru ca trecusem zile intregi prin ploi torentiale si ultimile expeditii il lasasem acasa.

           Atentie! Zona este spectaculoasa, dar NU contine fosilele din reclama, sau, in fine, ceea ce numim noi fosile. Nu este pradata de cautatori, ci este exagerata ca descriere.

            E drept, am gasit doua fosile de amoniti, care mi-au schimbat dimensiunea psihologica a cuvantului friabil.Friabil nu e ceva faramicios, friabil e ceva trainic, comparativ cu aceste resturi fosilifere. A fost suficient sa suflu peste ele si s-au spulberizat. Nu a trebuit sa le ating. M-am gandit, apoi, ca daca mai zaresc vreuna, sa inchid imediat ochii, ca sa nu o distruga...privirea.

  

           Exagerez, desigur.Dar nu foarte mult. Cine o sa ajunga acolo, o sa confirme.

           Nu exista fosile de vertebrate, iar amprentele foliare sunt la fel de rare precum diamantele. Cred ca am gasit o astfel de amprenta. Daca am spus, cred, intelegeti ce valoare estetica are o astfel de experienta. Despre valoarea stiintifica insa nu ma pronunt. Sau ma pronunt. Merita vizitat.

            Explicatia:

            Elementele fosile extrem -de rare si friabile- provin dintr-un strat superior al rupturii de deal, care are o culoare brun inchis. La acest nivel nu este posibila o cautare fizica decat de catre un alpinist utilitar putin "dus" deoarece realmente malul se prabuseste intr-una. Ce ajunge jos e doar praf si cu siguranta la un microscop obisnuit sau cu lumina polarizata ai putea sa vezi lucruri super interesante. Tot malul dealului pare a fi un nisip, pe alocuri gresie slaba, cel mai mare firicel de piatra nedepasind 3-4 milimetri. Daca mergi intr-o zi ploioasa e aproape imposibil de patruns in zona din cauza malului verde si a argilei galbene care alterneaza prin zona.

          Recomandarea mea:

         Daca aveti un aparat foto sau camera video mergeti si inregistrati. Spectacolul naturii e grandios. Daca mergeti sa cautati fosile, renuntati.

        Indiferent pentru ce motiv ajungeti in zona, cautati-ma pe email sau telefon, sa va pot da detalii de acces, sa va conduc, daca pot, pentru ca aveti sanse uriase sa nu ajungeti acolo niciodata, dupa descrierea de pe net.

       Pana atunci...vant din spate, pietre-n ranita.

       Nu am oferit explicatii paleotologice pentru ca le gasiti usor; am vrut sa aveti o viziune noua asupra zonei, nu cea oficiala. Cu siguranta, oamenii aceia care au numit rapa, rezervatie, au stiut ce fac. Poate situl a fost intr-o perioada cu adevarat imbelsugat si "rentabil" stiintific, dar astazi este doar o poveste vizuala interesanta.

Trovanti si pui de trovanti

                                                     Trovanti si pui de trovanti



                     Trovantii sunt gresii create in nisip legate intre ele printr-un ciment carbonatic.

                     Locatii trovanti in Valcea:


                      In satul Costesti: Muzeul Trovantilor, care este o rapa, fosta cariera de nisip, la poalele careia se afla cazuti mai multi trovanti de dimensiuni mari.

                       Pe valea paraului Gresarea, langa Otesani, Horezu. Se gasesc trovanti de diferite forme si dimensiuni.

Din pacate fotografiile au iesit cumplite, grabindu-ma sa fac poze intr-un soare foarte puternic.

Interesanti sunt trovantii extrem de mici, pornind de la 1cm diametru.


Acesti trovanti nu sunt colectati din locatiile de mai sus, de unde:


1.e interzis sa se colecteze

2. nu se gasesc astfel de piese, de dimensiuni atat de mici.


Locatia aceasta am descoperit-o singur, intr-o ruptura de drum in zona Pausesti- Valcea.

Putin despre pietrele mele

                  Putin despre pietrele mele

 

                                                 Partea intai

           Caut pietre de cand ma stiu, dar cu siguranta, in copilarie, nu am avut mobilitatea de miscare pe care varsta adulta ti-o aduce. De aceea si pietrele de atunci sunt putine si mai putin spectaculoase. Dar nu mai putin valoroase.

           Anul intai de studentie in Cluj-Napoca, chiar daca nu eram pe domeniu, mi-a adus satisfactii  crescute. Am inceput pentru prima data, la un alt nivel, sa simt vibratiile pietrelor, locurile cu pietre, sa cunosc pasionati, sa "pipai" fosile adevarate...Totusi, am destul de putine amintiri "minerale", dar imbogatite de bucuria unor drumetii pe care niciodata in viata nu le-am mai incercat la acea dimensiune.

           De pilda, intr-o seara, un coleg de camin, maghiar de origine, imi arata cateva piese de nevertebrate de la Lapugiu. Am plecat, pe loc, fara bani, fara mancare, fara sa ma gandesc ce se intampla la laboratoare, a doua zi. Am mers pe jos zeci de km, am mai luat si tren si ocazie, fara sa platesc si explicand celor care au putut sa ma inteleaga situatia. Imi aduc aminte de 10 ore asteptand undeva, la o intersectie, spre Alba Iulia, cred, o masina care sa ma intoarca la Cluj. Le explicam ca nu am bani, imi inchideau portiera si plecau. Au trecut multi ani de atunci si niciodata, absolut niciodata, nu am luat pe cineva la ocazie si sa primesc vreun ban.

           O minunata ploaia m-a prins atunci pe drum. Cei care merg, stiu. Totul e ud, ciorapii, rucsacul cu mancare, ceasul, actele, aerul, soarele... E atat de ud, uneori frig, vant, ceva foame, uneori multa foame, de parca lupti pe un front invizibil. Numai acolo poti trai atata dependenta de o putere care te copleseste, te atrage si te conduce. Singura grija este locatia...daca ai inteles bine toate detaliile, daca ai retinut toate rascrucile, potecile ratacitoare, reperele...Daca toate acestea inca mai conteaza intr-o minte ravasita de vis, de dorinta, de speranta, de cautare...

         Si apoi...paradisul...un hududoi infect, un parau plin de urzici, maracini si namoale, pietre rasturnate si galdane prin care nu poti trece si trebuie sa le ocolesti prin alti rugi, salcami, aluviuni si maluri. Dar stii ca nu poti sa le strabati decat dupa ce ai patruns in ele. Cand brusc, siguranta "academica" data de soldare, daca ai bani si le ai, se confrunta cu realitatea. Realitatea care acum arata namoloasa, miscatoare, adanca brusc, incredibil de brusc si de adanca...

         Paranteza: Acum trei zile am fost la Govora. Cu bicicleta. Am trecut printr-un loc in care nu se mai vedeau decat coarnele bicicletei, tricoul  meu luat de apa si adidasii plutind in deriva. Eram descult, intr-un mal care trecea de genunchi, colcaind de lipitori si serpi. Sarpele de apa e cumsecade: Natrix Tesselaria, cu doua pete mici galbene  pe ceafa care te pacalesc ca ai intalnit o vipera. Dar nu trebuie sa-ti faci griji. El e mult mai speriat decat tine. Si e un indicator al bogatiei, al vietii, al naturii care invie din poluare si distrugere. Din pacate serpii sunt macelariti dintr-o ignoranta cu repere, de cele mai multe ori religioase. Dar atunci, cand incepe sa se intunece si esti pornit pe un drum pe care nu ai pasit decat in descrierea altora, cand te ambitionezi sa treci peste zone inaccesibile sperand la o recompensa ulterioara si recompensa sunt maluri care se prabusesc si maluri care te cuprind, viata capata proportii neobisnuite.

       Uneori la capatul drumului inventarul e generos, asa ca intoarcerea e doar sarbatoare si bucurie. Alteori pleci cu cea mai anosta piesa pe care ai gasit-o vreodata, incurajat de iluzia unei alte iesiri pe care o planuiesti chiar atunci.

      Viata cautatorului de pietre e mai grea decat a soldatului. Si nu doar pentru ca ranita e mai grea, dar si pentru ca razboiul e mult mai profund. Nu e ceva oarecum palpabil, care va trece candva, trebuie sa treaca, dupa o luna, un an, doi, cinci...E un razboi al carui camp de lupta iti e destinul. E greu de inteles. E greu de evadat.

      De aceea e frumos sa duci acest razboi alaturi de cineva. Chiar daca prada e impartita, rodul cautarii e multiplicat.

     Si, iata, ca am scris o pagina despre pietre fara sa spun nimic despre ele. Pentru ca asa cum cautatorul de pietre nu are viata personala (extrapoland putin cuvintele lui Nichita Stanescu), nici pietrele nu au viata personala. Ele sunt angajate intr-o dimensiune universala, cvasieterna in care traiesc ceva, ce noi, nu avem curajul sa numim viata.

     Dar cei care iubesc cu adevarat pietrele le simt uneori bataia inimii.