Putin despre pietrele mele
Partea intai
Caut pietre de cand ma stiu, dar cu siguranta, in copilarie, nu am avut mobilitatea de miscare pe care varsta adulta ti-o aduce. De aceea si pietrele de atunci sunt putine si mai putin spectaculoase. Dar nu mai putin valoroase.
Anul intai de studentie in Cluj-Napoca, chiar daca nu eram pe domeniu, mi-a adus satisfactii crescute. Am inceput pentru prima data, la un alt nivel, sa simt vibratiile pietrelor, locurile cu pietre, sa cunosc pasionati, sa "pipai" fosile adevarate...Totusi, am destul de putine amintiri "minerale", dar imbogatite de bucuria unor drumetii pe care niciodata in viata nu le-am mai incercat la acea dimensiune.
De pilda, intr-o seara, un coleg de camin, maghiar de origine, imi arata cateva piese de nevertebrate de la Lapugiu. Am plecat, pe loc, fara bani, fara mancare, fara sa ma gandesc ce se intampla la laboratoare, a doua zi. Am mers pe jos zeci de km, am mai luat si tren si ocazie, fara sa platesc si explicand celor care au putut sa ma inteleaga situatia. Imi aduc aminte de 10 ore asteptand undeva, la o intersectie, spre Alba Iulia, cred, o masina care sa ma intoarca la Cluj. Le explicam ca nu am bani, imi inchideau portiera si plecau. Au trecut multi ani de atunci si niciodata, absolut niciodata, nu am luat pe cineva la ocazie si sa primesc vreun ban.
O minunata ploaia m-a prins atunci pe drum. Cei care merg, stiu. Totul e ud, ciorapii, rucsacul cu mancare, ceasul, actele, aerul, soarele... E atat de ud, uneori frig, vant, ceva foame, uneori multa foame, de parca lupti pe un front invizibil. Numai acolo poti trai atata dependenta de o putere care te copleseste, te atrage si te conduce. Singura grija este locatia...daca ai inteles bine toate detaliile, daca ai retinut toate rascrucile, potecile ratacitoare, reperele...Daca toate acestea inca mai conteaza intr-o minte ravasita de vis, de dorinta, de speranta, de cautare...
Si apoi...paradisul...un hududoi infect, un parau plin de urzici, maracini si namoale, pietre rasturnate si galdane prin care nu poti trece si trebuie sa le ocolesti prin alti rugi, salcami, aluviuni si maluri. Dar stii ca nu poti sa le strabati decat dupa ce ai patruns in ele. Cand brusc, siguranta "academica" data de soldare, daca ai bani si le ai, se confrunta cu realitatea. Realitatea care acum arata namoloasa, miscatoare, adanca brusc, incredibil de brusc si de adanca...
Paranteza: Acum trei zile am fost la Govora. Cu bicicleta. Am trecut printr-un loc in care nu se mai vedeau decat coarnele bicicletei, tricoul meu luat de apa si adidasii plutind in deriva. Eram descult, intr-un mal care trecea de genunchi, colcaind de lipitori si serpi. Sarpele de apa e cumsecade: Natrix Tesselaria, cu doua pete mici galbene pe ceafa care te pacalesc ca ai intalnit o vipera. Dar nu trebuie sa-ti faci griji. El e mult mai speriat decat tine. Si e un indicator al bogatiei, al vietii, al naturii care invie din poluare si distrugere. Din pacate serpii sunt macelariti dintr-o ignoranta cu repere, de cele mai multe ori religioase. Dar atunci, cand incepe sa se intunece si esti pornit pe un drum pe care nu ai pasit decat in descrierea altora, cand te ambitionezi sa treci peste zone inaccesibile sperand la o recompensa ulterioara si recompensa sunt maluri care se prabusesc si maluri care te cuprind, viata capata proportii neobisnuite.
Uneori la capatul drumului inventarul e generos, asa ca intoarcerea e doar sarbatoare si bucurie. Alteori pleci cu cea mai anosta piesa pe care ai gasit-o vreodata, incurajat de iluzia unei alte iesiri pe care o planuiesti chiar atunci.
Viata cautatorului de pietre e mai grea decat a soldatului. Si nu doar pentru ca ranita e mai grea, dar si pentru ca razboiul e mult mai profund. Nu e ceva oarecum palpabil, care va trece candva, trebuie sa treaca, dupa o luna, un an, doi, cinci...E un razboi al carui camp de lupta iti e destinul. E greu de inteles. E greu de evadat.
De aceea e frumos sa duci acest razboi alaturi de cineva. Chiar daca prada e impartita, rodul cautarii e multiplicat.
Si, iata, ca am scris o pagina despre pietre fara sa spun nimic despre ele. Pentru ca asa cum cautatorul de pietre nu are viata personala (extrapoland putin cuvintele lui Nichita Stanescu), nici pietrele nu au viata personala. Ele sunt angajate intr-o dimensiune universala, cvasieterna in care traiesc ceva, ce noi, nu avem curajul sa numim viata.
Dar cei care iubesc cu adevarat pietrele le simt uneori bataia inimii.
